Eram o ciurdă de vreo 20 de copii ce ne rupeam gleznele jucând pita pe uliţă, în ţărâna ce te ardea la tălpi. Să tot fie vreo 30 de ani de atunci. Joaca noastră se termina brusc când apărea daica Leana, daica Stana, Floarea sau altă daică ce ieşea în poartă cu un coş acoperit cu un ştergar şi striga: -Bă muică, veniţi mă să vă dau porumb fiert. Bineînţeles că uitam de joc şi fugeam de ne scăpărau călcâiele la daica cu porumbul. Ne dădea la fiecare câte o juma’ de drugă fierbinte şi ne spunea: – Ziceţi bogdaproste. Târziu, încoace, am aflat că bogda sau bodaproste vine din limba bulgară şi înseamnă Dumnezeu să-i ierte! Acel porumb fiert era purtătorul de rugăciune al unor femei ce-şi pomeneau morţii.
Prima dată se întâmpla de Sf. Ilie, atunci porumbul este tocmai bun de băgat în ceaun. Se depănuşa porumbul şi se forma un pat de foi pe fundul ceaunului, se aşezau ştiuleţii se turna apă şi se acopereau din nou cu foi. Se fierbea în vatră până ce, gustând, mamaie hotăra ca este gata. Am zice că este simplu, dar pe cât de simplu fierbi azi nişte porumb, pe atât de greu sau aproape imposibil este să regăseşti plăcerea şi gustul porumbului de la daica de ieri. Ăla, după care ziceai bogdaproste.
Dacă porumbul fiert însemna treabă organizată, porumbul copt, de multe ori te împingea şi îşi avea obârşia într-un păcat. Faptă nevinovată de copil inocent care fura câteva drugi de pe câmp să le coacă pe malul Jiului sau al Dunării. Plecam la pescuit şi scăldat la gura de vărsare a Jiului, la Dunăre şi prinşi de febra frumosului ce ne aştepta acolo, numai mâncării nu-i duceam grijă. Şi cum, după o bălăceală până seara, vine o foame pe măsură, porumbul şi cartofii copţi ne făceau noaptea liniştită. Începeam noaptea aceea de pescuit lângă un foc făcut pe plaja Dunării, sub un cer senin, de vară, cu o boltă de stele.
În jarul încins erau îngropaţi cartofi şi pe el erau aliniaţi porumbii, cu beţe ascuţite înfipte în coceni ca să-i putem roti pe jar. Acela era porumbul copt suprem. Dimineaţa, majoritatea aveam urme de cenuşă pe faţă, de la festinul de peste noapte, mai ales dacă luna ne refuzase prezenţa în acea noapte.
Azi, peste mulţi ani, uneori frec porumbii cu un amestec de unt, usturoi, verdeaţă, îi învelesc în folie de aluminiu şi îi coc în tigaia grill.
Dacă sunt buni? Sunt buni, nimic de zis, dar gustul lor rămâne suspendat undeva, fără rădăcină, pentru că nu au o poveste în spate, o poveste cu jăratic, cu o boltă de stele şi eventual, cu o faptă inocentă, de copil.
Cel mai bun porumb copt rămâne cel făcut pe jar, aproape de pământul ce ia dat dulceaţă, ale cărui boabe le auzi pocnind sub fierbinţeala lemnului. Şi cu siguranţă că cel mai bun porumb, fiert sau copt, este cel ce te împinge să spui bogdaproste.
Să fiţi bine!
